Outdoorsy

Dupa ce am zbierat eu cat am zbierat ca vreau ca sa ma duceti, ca eu vreau, ca eu am doi ani si plang in perna ca ametita, ca marea ma cheama la ea, ca mi-e dor de Sulina (asta e deja alta poveste), ca vreau sa ne pierdem amandoi intr-o cabana la munte (acu nu ma intrebati care amandoi ca viata mea este complicata si are multe aspecte) cuiva i s-a facut mila de mine.
Si uite asa ma imbarc eu maine cu Sim a mea si cu Bo al ei (care incet incet incepe sa faca parte si din viata mea, chiar daca nu si-a propus el asta :P ) si plecam spre .... mareeeeeeeeeeee!!!!!!!!!!
Da, acolo unde vin valurile si unde o sa ma balacesc ca o ratusca si o sa ma bucur dand din aripioare si unde o sa stau cu codita in sus.
Si pentru ca de 1 mai am ratat o invitatie frumoasa cu corturi si cu foc de tabara la Corbu, Sim a mea a zis ca acolo ma duce sa stau cu burta, fundu, ochii si tot ce mi-as mai dori eu... la soare!!!!!!!
Abia astept, mi-e dor de nisip, ultimul inghitit a fost pe plaja la Barcelona, unde na... a fost mai mult decat frumos.
Dar maine ma duc sa vad marea. As fi fost tentata sa scriu sa-mi vad marea. Dar ma bate Sim, ca e a ei!
Ms, ms, ms. Ti-am mai zis ca te iubesc? Da, de multe ori, stiu asta. Dar mai repet.

Urasc ultimatumurile: daca pana nu stiu cand nu stiu ce, gata! Daca nu faci aia. nu mai...
Si totusi incep sa-mi dau ultimatumuri. Mie, si celor din jur, fara sa stie ei asta.
Si poate ca asa e in viata, nu faci daor ceea ce iti place, in ciuda tuturor dorintelor.
Nu e totul despre ce vrem sau despre ce ne dorim sau despre ce iubim, sau despre ce ignoram.
Din nefericire, mai este vorba si de a lasa de la tine, de cobora stafeta si de a lua decizii. Mie mi-ar placea sa nu iau niciodata decizii. Sa hotarasca altii pentru mine si mereu sa se intample ce vreau eu.
Nu se poate.
Deci imi stabilesc termene.
Deci, stabilesc ultimatumuri.
N-am sa le scriu in cuvinte, o sa le intelegeti voi.

si iubesc melodia asta:

- Inebunesc, trebuie sa fac ceva
- Ce?
- Nu stiu, ajuta-ma!
- ...
- Du-ma la mare!
- Dar tie nu iti place la mare!
- Da, dar mi-e dor de mare... de Sulina..
- mai e mult pana acolo, stii asta, fii cuminte
- Du-ma undeva!
- Nu fi alintata, stai cuminte. Te duc peste nici doua saptamani la Sibiu, nu e suficient? Iti place acolo...
- Mai e mult pana atunci... vreau sa fug. De ce nu vrei sa fugi cu mine?
- Sunt responsabil, tu esti nebuna...
- Da sunt! Si alintata! Si vreau sa ma alint! Si mi-e dor de mare!Si de Sibiu! Si de munte! Si mai ales de Sulina... zi-mi ma duci?
- Am sa te duc intr-o zi... fii cuminte
- Nu vreau!!!!! :((

M-am trezit pe la 6, din cauza porumbeilor ce locuiesc in balconul meu. Oricat de des i-as da afara, ei se intorc, ganguresc, se bat intre ei, se cearta, zboara, se intorc.
M-am ridicat si din pat chiar, cu gandul sa ii gonesc, dar nu i-am mai vazut pana am ajuns la fereastra.
Zgomotul masinilor ce pleaca din parcare, zgomot de motoare turate, zgomotul copiilor din fata blocului. De ce or iesi asa devreme afara?
Zgomot de claxon de bicicleta, zgomot de jucarii din plastic care tipa. Doua jucarii diferite, doua zgomote diferite.
Zgomotul calculatorului, de ce l-oi fi lasat deschis? Aud cum se conecteaza si se deconecteaza de la net, iar nu merge wireless-ul bine, daca il fur de la vecini cum as vrea sa mearga?
Zgomotul telefonului, mi se termina bateria la Orange, nu vreau sa ma ridic sa-l pun la incarcat. Deodorantul de camera fasaie la fiecare 36 de minute, de ce or fi ales astia tocmai 36, de ce nu o suma rotuna, 60, sau 35, sau 30?
Sunetul soneriei, sa deschida altcineva.
Suntem multi intr-o camera, se rade mult si eu ma cert cu tine la telefon, iti explic ca ea nu te mai iubeste, ca degeaba te incapatanezi, ca daca te-ar iubi ar lupta pentru tine, uite, cum o fac eu si ma umilesc si plang la telefon. Sunetul plansului meu, sunetul vocii tale.
Vine Alinuca, e insarcinata cu al doilea copii si e mai frumoasa ca oricand, e cea mai frumoasa fiinta pe care o cunosc. Incerc sa te conving sa vii, ne asezam cu totii la masa, suntem multi si e galagie, toata lumea e bucuroasa. Zgomotul rasului lor, pahare ciocnite, urari, zgomot de bucurie. Apari si tu. Inchid ochii, parca ma doare sa te vad, las capul pe spate sa vii sa ma saluti.
Zgomotul celor trei saruturi lungi pe frunte. Nu-ti mai dezlipesti buzele de pe fruntea mea, e un zgomot aproape surd, doar eu il aud, ar putea sa dureze o vesnicie.
Din nou zgomotul soneriei, n-a fost decat un vis, a plecat cine era la usa.
Din nou zgomotul telefonului, am sa-l pun la incarcat tottusi, si un fas de la deodorant, miroase frumos, de ce nu il inchid cand dorm?
Sunetul melodiei lasate deschise, zgomotul din mine provocat de vis doar eu il mai aud, doar pe mine ma macina. Iar.

Am nevoie doar de un bobarnac sa izbucnesc. Unul singur si... booooom!!!
M-am saturat, asa de tare m-am saturat sa va bateti joc de mine incat imi vine sa turbez si sa urlu si sa lovesc si sa va strig "dracu sa va ia" si sa nu mai traiesc intre oameni, trebuia sa ma fac medic veterinar.
Nu e vina mea, chiar nu as fi vrut sa fiu asa, chiar nu imi doresc sa fi ajuns aici.
Voi chiar credeti ca mie mi-e usor?
M-am saturat! M-am saturat sa fiu tratata ca ultimul om, m-am saturat sa va uitati la mine ca la o ciudatenie a naturii doar pentru ca sunt altfel decat voi.
Credeti ca eu nu as fi vrut sa fie altfel? Credeti ca eu nu imi doresc sa pot fi umarul tuturor? Credeti ca eu nu imi doresc sa va pot ajuta, sa va pot asculta, sa va pot sfatui asa cum am facut-o pana acum? Credeti ca mie nu mi-ar placea sa fiu vesela si iubitoare si frumoasa si ambitioasa si puternica asa cum ma iubiti voi?
Ba da, vreau, mi-as dori! Dar nu pot!
Uite, acum imi e greu, acum am nevoie eu de oameni, acum eu am nevoie sa ma sprijiniti, sa imi spuneti ca va fi bine, sa cautati voi solutii pentru mine, sa ma ajutati sa ies din rahat, nu mai pot, nu mai rezist, am nevoie de oameni, acum chiar am nevoie sa simt ca macar cuiva ii pasa.
Nu, m-am saturat sa fiu carpa de sters picioarele, m-am saturat sa fiu bibeloul de portelan care de indata ce nu mai e la moda e aruncat intr-o cutie si uitat.
Chiar credeti ca n-as fi vrut sa fie altfel?
Chiar credeti ca nu mi-ar fi placut sa fiu linistita si stabila si bogata si fericita si iubita? Sa nu mai imi pun probleme legate de casa, servici, singuratate si nebunie? Da, si eu imi doresc, si eu as fi vrut sa fie altfel.
Si nu, nu mi-am dorit nici o clipa sa te aleg tocmai pe tine, pentru ca si asta e problema mea acum. Dar faptul ca stii ca eu sunt deja pierduta nu-ti da dreptul sa iti bati joc de bine, sa faci din mine un om mic cand stii ca ma doare, sa imi arunci in fata judecati cand stii ca ma fac sa sufar.
Iar, voi, "prieteni", unde sunteti acum? Acum cand ar fi trebuit sa stiti ca mai mult ca oricand am nevoie de voi, ca acum nu pot fi singura, ca am nevoie de sprijin, de cuvinte de incurajare, de imbratisari si strangeri de mana. Am nevoie de oameni si am ajuns sa cersesc asta si nimeni sa nu ma bage in seama.
O sa ziceti ca exagerez, stiu asta. Dar va rog, va implor daca vreti, credeti-ma! Este prima oara de cand ma stiu cand intr-o saptamana imi plang de mila a 3-a oara, urlu in perna si plang inchisa in universul meu din care simt ca nu pot sa evadez.
Uneori ma simt in pragul nebuniei.
Si nu vreau... simt nevoia sa am certitudini, mai mult ca oricand.

Vorbeam astazi cu Laura ca as vrea sa-mi inchid blogul, sa-l sterg, sa nu mai am pretexte de depresie. Pentru ca blogul meu s-a transformat intr-o poveste trista si simt ca aici imi scriu lucrurile grele, triste, care ma dor, ma fac sa sufar, sa urlu, sa plang fara lacrimi si sa ma macin.
Si laura mi-a zis: "e ciudat cum tu asa om vesel si optimist, care e o raza de bucurie pt oamenii din jur suferi pe blog".
Da, e ciudat. Imi scria si lavinica intr-un coment ca ea ma stie tot o veselie si un zgomot (da, vorbesc cam tare si rad si mai tare si molipsitor, ceea ce in cele mai multe cazuri e o calitate). Si eu ma mir cum pot avea aceste doua fete in acelasi timp, si amandoua spun eu ca sunt sincere si amandoua sunt eu si nu stiu care e cea mai puternica si mai sincera, e ca si cum as avea o dubla personalitate. Si m-am gandit ca daca as distruge blogul, ar disparea personalitatea asta tragica si ar ramane Monica aia vesela si galagioasa care ii face pe cei din jur veseli...
Tot Laura se intreba: "si stii ce mi se pare si mai ciudat? ca scrii acolo pe blog atat de multe lucruri triste dar daca vorbesc cu tine in acelasi timp esti numai zambete". Si da, are dreptate, asa e.
Ieri stateam cu Laura si ii povesteam despre el cu cel mai senin zambet pe buze, ca si cum nu mi-ar pasa si ii spuneam ca ce va vi va fi si nu e asta sfarsitul. Iar cand scriu pe blog gandindu-ma la el am un sentiment de dezolare totala, imi vine sa urlu si sa strig ca as vrea sa uite tot si sa fie doar al meu si sa nu existe altceva.
Probabil ca atunci cand sunt intre oameni e mai simplu. Sunt vesela, nu ma gandesc la lucrurile mele, imi ocup mintea cu ccei din jur si ii distrez pe ei, iar eu raman acolo departe. Cand sunt singura, sau cand e seara... lucrurile se vad altfel. E mai greu, imi e dor, imi lipseste. Sau pur si simplu nu pot scrie cand sunt vesela, scriu doar cand am un sentiment din acela de... dezolare???
Fiind intr-o discutie cu cineva, am incheiat vesel si am spus asa: trebuie sa gasesc pe unu suficient de nebun incat sa ma ia de nevasta intr-o zi, sa fac 5 copii ca sa ii distrez pe ei si sa nu raman nici un moment singura ca sa nu mai am cand sa fiu trista.
Si pentru ca acum scriu pe blog am sa adaug: dar pana gasesc nebunul... si daca il gasesc... as vrea sa te intreb pe tine: ai vrea sa fii nebunul meu?
Hm... ce bine ca nu-mi citesti blogul!

PS: si uite asa am ajuns la nevroza (postarea) cu numarul 400...

... si daca inca mai caut raspunsuri la intrebari pe care evit sa mi le pun, m-am trezit brusc dintr-un vis care-mi explica multe.
N-am sa-l povestesc, fiind mult prea dureros.
Pot sa zic doar ca de 11 ani jumatate imi lipseste enorm, ca simt in fiecare zi nevoia de a fi stransa in brate in acel fel, ca de tot atata timp caut aceasta caldura in jurul meu si ma agat de fiecare om care stie ce inseamna o imbratisare, ca ma leg de persoanele calde tocmai in cautarea acestei calduri care imi lipseste enorm.
Am senzatia si tot mai des gandul ca viata mea ar fi fost altfel daca nu ar fi disparut din viata mea. Poate nu mi-as fi facut de cap asa cum am trait, poate nu as fi fost atat de libera. Dar stiu ca nu as fi fost atat de singura, stiu ca as fi avut siguranta ca exista cineva caruia ii pasa mereu de mine, se gandeste in fiecare moment la mine, da totul pentru mine fara sa ceara nimic in schimb, se bucura si plange de fericire cand reusesc, sufera cand imi e greu.
Mi-e dor, mi-e foarte dor, imi lipsesti, ma doare, n-am sa inteleg niciodata de ce a fost sa fie asa, cine a zis ca timpul ingroapa multe nu stie, mi-e dor si mi-e ciuda ca am nevoie de vise ca sa imi aminteasca asta.